,,De-a cui ești, tu copilă?’’

„Sunt fata lui Ghiță Zîmța, electricianul, și a lu’ mama.”

Copil fiind, era important să știu a cui sunt. Și răspunsul era suficient, pentru că în Cisnădie nu erau prea mulți cu numele ăsta.

M-am născut aici, în februarie 1993. Tot aici am crescut, între familie, școală, bunici și comunitatea în care ai mei m-au învățat că lucrurile se fac bine, nu doar ca să fie făcute.

Am început școala la Gustav Gündisch, apoi am ajuns la Brukenthal, în Sibiu. Ani buni am făcut naveta între Cisnădie și Sibiu, cu autobuze pline de elevi, dimineți prea devreme, întârzieri și suficiente povești cât pentru un articol separat.

După Bac am plecat la Brașov, unde am studiat Inginerie Medicală, iar în 2018 am terminat masterul în Sisteme și tehnologii inteligente de fabricație, la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu.

Cum ar zice unii, sunt inginer cu acte în regulă.

De la proiecte la comunitate

Drumul meu spre administrație și implicare civică n-a fost unul planificat.

Am crescut în comunitatea evanghelică din Cisnădie, iar când s-a conturat proiectul de renovare cu fonduri europene a bisericii fortificate, simbolul orașului, am avut ocazia să mă implic. Acolo am început să înțeleg ce înseamnă un proiect adevărat: cum se scrie, cum se atrag fondurile, cât de important este fiecare detaliu și câtă responsabilitate vine odată cu banii pe care îi cheltuiești pentru o comunitate.

Tot acolo a început și relația mea, uneori deloc simplă, cu administrația locală.

Am început să merg la ședințele Consiliului Local, să citesc proiectele de hotărâre și să scriu despre ceea ce se decide. Voiam să înțeleg și, odată ce înțelegeam, să explic mai departe ce înseamnă acele decizii pentru oamenii care trăiesc aici.

Asta se întâmpla cu aproape zece ani în urmă.

De atunci am continuat să scriu și să documentez. Să caut acte și informații, să pun întrebări, să cer răspunsuri de la instituții, să urmăresc proiecte și, atunci când am considerat că e nevoie, să fac sesizări sau să propun soluții.

Unele dintre subiectele și demersurile mele au ajuns și în presă. Multe altele au rămas mai puțin vizibile, dar nu mai puțin importante pentru mine.

Cu cât înțelegeam mai multe despre felul în care funcționează administrația, cu atât îmi era mai greu să rămân doar spectator.

În 2020 am candidat pentru Consiliul Local Cisnădie și am fost aleasă.

Din ambele părți ale mesei

Mandatul de consilier local mi-a schimbat mult perspectiva. Am înțeles repede că administrația nu înseamnă doar idei bune. Înseamnă legislație, bugete, proceduri, compromisuri, răbdare și, uneori, suficientă încăpățânare încât să continui să întrebi atunci când răspunsurile nu sunt clare.

Dar am vrut să înțeleg și ce se întâmplă dincolo de masa Consiliului Local.

În 2021 am ajuns consilier personal al primarului comunei Micăsasa. Făceam aproape 100 de kilometri de navetă în fiecare zi și m-am dus acolo cu un scop foarte simplu: să învăț cum funcționează o primărie din interior.

Și am învățat enorm.

Am văzut cum se construiește un buget, cum se pregătesc proiectele de hotărâre, cum funcționează diferitele compartimente ale unei administrații, cum se caută bani pentru apă, canalizare, drumuri, educație sau sănătate și câtă muncă există în spatele unor lucruri care, privite din exterior, par uneori foarte simple.

Experiența aceea m-a ajutat enorm în activitatea de consilier local. Nu mai citeam doar un proiect de hotărâre. Începusem să știu unde să mă uit, ce să întreb și ce poate ascunde o formulare aparent banală.

În cei patru ani de mandat am inițiat proiecte, am urmărit deciziile administrației și am încercat să explic public ceea ce se întâmplă. Dar, poate mai important decât toate, am cunoscut foarte mulți oameni. Oameni care m-au oprit pe stradă, mi-au scris, mi-au trimis documente, mi-au povestit probleme sau mi-au atras atenția asupra unor lucruri pe lângă care poate aș fi trecut altfel.

În 2024 am decis să candidez independent la funcția de primar al Cisnădiei.

1.359 de oameni mi-au acordat votul lor, aproximativ 14,3% dintre cei care au votat.

Nu am câștigat alegerile.

Dar nici n-am plecat după ele.

Și după alegeri?

Alegerile din 2024 n-au schimbat lucrurile pe care le făceam deja de ani buni.

Am continuat să citesc documente și hotărâri, să cer informații, să trimit sesizări, să urmăresc proiecte, să propun idei și să scriu despre lucrurile despre care cred că merită să știm mai mult.

Uneori pornesc de la o groapă, un copac sau o stradă. Alteori ajung la bugete, documentații de urbanism, patrimoniu, trafic sau proiecte de milioane de lei. Uneori un răspuns vine repede. Alteori trebuie să cauți, să întrebi din nou și să pui cap la cap documente care, luate separat, spun foarte puțin.

Nu fac toate astea pentru că îmi place să caut nod în papură. Și nici pentru că pornesc de la ideea că orice face administrația este greșit.

Le fac pentru că lucrurile publice ne privesc pe toți. Pentru că mi se pare firesc să putem înțelege cum se iau deciziile, pe ce se cheltuie banii, de ce se construiește într-un fel și nu în altul și ce efect au toate acestea asupra vieții noastre.

Și, când cred că un lucru este bun, vreau să pot spune și asta.

Implicarea mea nu se rezumă însă la administrație și nici la Cisnădie.

Mă interesează oamenii și felul în care construim lucruri împreună. Mă interesează orașele în care trăim, patrimoniul, spațiul public, comunitățile, participarea, felul în care luăm decizii și cât loc lăsăm oamenilor în toate procesele astea.

Oameni, proiecte, comunitate

În paralel cu toate acestea, mi-am construit și viața profesională.

Am lucrat în inginerie și project management, iar astăzi lucrez în community management, cu oameni, procese și comunități.

Privind în urmă, cred că aici este firul comun pe care nu-l vedeam atunci când am terminat facultatea: oameni · proiecte · comunitate

Îmi place să înțeleg cum funcționează lucrurile. Să pun ordine acolo unde pare că nu e. Să aduc oamenii la aceeași masă. Să duc un proiect de la idee la ceva concret.

Nu cred că am toate răspunsurile și nici nu încerc să par că le am.

Una dintre fricile mele dintotdeauna a fost „să nu mă fac de minune”. Ai mei m-au învățat să fiu atentă la ceea ce spun, să mă asigur că este adevărat și corect și, dacă am greșit, să recunosc.

Nu e capăt de țară.

Am învățat să întreb, să verific și să ascult. Să spun când ceva nu este în regulă, dar și când ceva este bine făcut. Să nu confund critica cu soluția și nici implicarea cu zgomotul.

Poate că răspunsul la întrebarea „de-a cui ești tu, copilă?” spune de unde am plecat.

Cine sunt astăzi e mai greu de pus într-o etichetă.

Sunt încă inginerul care vrea să înțeleagă cum funcționează lucrurile. Omul de proiect căruia nu-i place să lase lucrurile neterminate. Omul care crede că, dacă vrei ca ceva să fie altfel, nu e suficient să stai pe margine și să spui cum ar trebui făcut.

Și probabil, dacă ar trebui totuși să mă descriu într-o singură propoziție, ar fi asta:

Sunt omul care nu prea știe să stea deoparte.