Cisnădia a crescut. Dar a devenit mai mult oraș?

Pe scurt, pentru cine nu are timp sau chef să citească tot

Cred că Agora Heltau este un proiect de care Cisnădia are nevoie, dar ar fi păcat să-l tratăm doar ca pe încă o reamenajare a centrului.

Am mai refăcut Piața Revoluției în 2013 și atunci vorbeam aproape despre aceleași probleme ca astăzi: prea multe mașini, prea puțin loc pentru oameni, prea puțin verde și prea puțină viață în centru. Pentru investiția de atunci erau prevăzute 1,3 milioane de lei, plus 34.000 de lei pentru proiectare, într-un an în care întregul buget de investiții al orașului era de aproximativ 3,9 milioane. Era, deci, o investiție importantă pentru Cisnădia de atunci.

De data asta cred că trebuie să mergem mai departe. Să gândim centrul împreună cu restul orașului: trafic, transport, infrastructură, accesibilitate, patrimoniu, piață, economie, spații verzi și viața celor care locuiesc aici. Mi-aș dori o consultare publică reală înainte ca soluția să fie decisă, un concurs de soluții și un nou PUG care să pornească inclusiv de la o înțelegere serioasă a istoriei și evoluției Cisnădiei.

Nu cred că trebuie să așteptăm până când tot orașul este „pus la punct” ca să facem Agora. Centrul poate fi primul pas. Dar standardul pe care îl stabilim aici, pentru trotuare, arbori, accesibilitate, infrastructură, patrimoniu și întreținere, ar trebui dus treptat și în restul Cisnădiei.

Pe scurt, nu avem nevoie doar de un centru mai frumos. Avem nevoie de un centru care funcționează mai bine și de un mod mai bun de a face orașul.

Zilele trecute am văzut postarea primarului despre Agora Heltau, proiectul prin care ar urma să fie regenerat centrul istoric al Cisnădiei. M-am uitat la randări, am citit ce se propune și primul meu gând nu a fost că nu-mi place. Din contră. Cred de mult că centrul are nevoie de o schimbare. Mi-aș dori mai puține mașini, mai mult verde și mai multă umbră, locuri în care oamenii să poată sta, nu doar să treacă, clădiri vechi puse mai bine în valoare și un centru în care să existe din nou viață.

Numai că Agora m-a făcut să mă gândesc la ceva mai mare decât Piața Revoluției.

Cisnădia a crescut enorm în ultimele decenii. S-au construit cartiere noi, orașul s-a întins spre Sibiu, au apărut mii de locuințe, traficul a crescut, iar felul în care folosim orașul s-a schimbat. Dar creșterea unui oraș nu se măsoară doar în blocuri, case sau număr de locuitori. Se vede și în felul în care sunt legate între ele cartierele, străzile, școlile, spațiile publice, transportul, economia și centrul.

Și de aici mi-a venit, de fapt, întrebarea din titlu: Cisnădia a crescut. Dar a devenit mai mult oraș?

Agora Heltau mi se pare un moment bun să ne punem întrebarea asta.

Așa că nu vreau să scriu despre de ce nu ar trebui făcut Agora Heltau. Cred că trebuie făcut. Dar dacă tot ne apucăm de unul dintre proiectele care pot schimba cel mai mult Cisnădia în următoarele decenii, mi-ar plăcea să nu ne grăbim să trecem de la niște randări frumoase direct la execuție. Mi-ar plăcea să folosim momentul ăsta ca să ne întrebăm ceva mai mult decât ce pavaj punem, câți arbori plantăm și unde mutăm mașinile.

Ce vrem, de fapt, să fie centrul Cisnădiei peste 20 sau 30 de ani? Și, poate mai important, ce fel de viață vrem să fie posibilă aici?

Întrebarea asta m-a făcut să mă uit puțin în urmă.

Am mai fost aici. În 2013, ''Am băgat buldozerul și am făcut-o.”

Centrul pe care îl vedem astăzi nu este rezultatul unei amenajări vechi de zeci și zeci de ani. Piața Revoluției a trecut printr-o reamenajare importantă în 2013.

Din aproximativ 3,9 milioane de lei prevăzute atunci pentru investițiile întregului oraș, 1,3 milioane de lei erau alocate amenajării Pieței Revoluției și încă 34.000 de lei proiectării. Când lucrarea a fost scoasă la licitație, valoarea estimată era de aproximativ 1,27 milioane de lei fără TVA. Nu am găsit o sursă suficient de clară pentru suma finală plătită și tocmai de aceea prefer să rămân la sumele care pot fi documentate.

Pentru Cisnădia de atunci nu era deloc o investiție mică. Numai amenajarea centrului reprezenta aproximativ o treime din tot bugetul de investiții al orașului din acel an.

Partea care mi s-a părut însă cea mai interesantă nu este suma, ci felul în care era descris centrul. Documentația vorbea despre prea mult spațiu ocupat de circulație și parcări, prea puțin loc pentru pietoni, prea puțină vegetație și umbră și prea puține spații care să-i facă pe oameni să rămână și să socializeze.

Soluția a însemnat eliminarea unei părți din asfalt, pavaj de piatră, bănci, spații plantate, o fântână nouă, eliminarea unor parcări din piață și reorganizarea circulației.

Când citești toate astea în 2026, ai inevitabil senzația că ai mai auzit povestea.

Nu spun asta ca să concluzionez că tot ce s-a făcut în 2013 a fost greșit. Ar fi prea simplu și nici nu ar fi corect. Nici formularea care îmi venea inițial, că „s-a betonat tot”, nu este tocmai exactă. O parte din asfalt chiar a dispărut, au fost introduse spații plantate și s-a încercat îmbunătățirea spațiului public. Dar rezultatul pe care îl vedem astăzi este totuși un centru foarte mineralizat, cu suprafețe dure dominante și cu prea puțină umbră reală.

Mai important este altceva: la 13 ani distanță vorbim din nou despre mai puține mașini, mai mult loc pentru oameni, mai mult verde și mai multă viață în centru. Pentru mine, asta nu spune neapărat că investiția de atunci a fost inutilă. Spune ceva ce cred că merită să ținem minte acum: o piață poate fi reamenajată fără ca locul din jurul ei să fie cu adevărat regenerat.

Între timp, centrul a fost definit prin PUG ca zonă centrală istorică protejată, iar documentele orașului vorbesc de ani buni despre reabilitarea centrului istoric, patrimoniu și reducerea traficului de tranzit prin zona protejată. Cu alte cuvinte, nu descoperim în 2026 că avem un centru valoros și că trebuie să avem grijă de el. Știm asta de mult.

Poate că de data aceasta putem merge un pas mai departe.

Ce se propune acum și ce nu se vede în randări

Agora Heltau este, deocamdată, un concept. Din ceea ce s-a prezentat până acum, intervenția nu se limitează la Piața Revoluției. Intră și Strada Cindrelului și alte spații din zona centrală, se vorbește despre reducerea traficului, mai mult spațiu pentru pietoni, arbori, suprafețe permeabile, apă, iluminat, mobilier urban și punerea în valoare a clădirilor istorice. Apare și ideea mutării pieței agroalimentare într-o clădire industrială de pe Strada Târgului, precum și posibilitatea completării unor fronturi stradale cu construcții noi.

Sunt multe lucruri care îmi plac în direcția asta și câteva asupra cărora cred că merită să stăm puțin, tocmai fiindcă proiectul este încă într-o etapă în care se mai pot schimba lucruri.

Randările sunt, prin definiție, partea frumoasă. În ele copacii sunt deja mari, oamenii stau relaxați pe bănci, nu plouă, nu există gunoi, nimeni nu încearcă să descarce marfă, nu trebuie să intre cu mașina până acasă și nicio conductă nu se sparge. Orașul real este ceva mai complicat.

Eu locuiesc în centrul istoric, pe Cindrelului, și poate de aceea mă uit la proiect și dintr-un unghi puțin diferit. Strada noastră apare primăvara în fotografii superbe, cu cireșii înfloriți și Biserica Evanghelică în fundal. Și da, în perioada aceea poate fi absolut minunată. Numai că, atunci când locuiești aici, strada nu există doar în cele două săptămâni în care înfloresc cireșii. Există și traficul de fiecare zi, mașinile parcate, trotuarele, accesul la curți, apa de ploaie, utilitățile, zgomotul și casele vechi aflate foarte aproape de carosabil.

La casa în care locuiesc au apărut în timp fisuri noi și s-au accentuat unele existente. Am auzit același lucru și de la vecini. Nu pot spune că traficul este cauza și nici nu vreau să pretind asta fără măsurători și fără o expertiză. Dar tocmai aici mi se pare că apare o întrebare firească: înainte să stabilim cum va circula traficul prin această zonă în următoarele decenii, n-ar fi bine să știm mai exact ce pot suporta clădirile care o formează?

Cindrelului este inclusă în Agora Heltau, deci dacă traficul din această zonă și din piață va fi redus, mașinile vor trebui să ajungă pe alte trasee. Ele nu dispar doar pentru că desenăm o zonă pietonală. Dacă facem centrul mai frumos, dar mutăm pur și simplu traficul pe alte străzi din jur, am rezolvat problema doar pe o bucată de hartă.

De aceea nu cred că putem discuta serios despre Agora fără să discutăm și despre mobilitatea întregii Cisnădii: traficul de tranzit, transportul public, parcările, accesul riveranilor, aprovizionarea și traseele alternative.

La fel aș privi și piața agroalimentară. Într-un plan, o putem muta dintr-un punct în altul cu o săgeată. În realitate, piața este o mică economie. Acolo trebuie să ajungă marfa, comercianții și cumpărătorii, există aprovizionare dimineața și există un flux de oameni care astăzi ține în viață o parte din centrul orașului. Mutarea pieței nu este, deci, doar o decizie de arhitectură. Poate schimba felul în care funcționează economic centrul și merită tratată ca atare.

La construcțiile noi propuse pentru completarea fronturilor aș avea aceeași grijă. Nu cred că un centru istoric trebuie înghețat și că nimic contemporan nu mai poate apărea acolo. Arhitectura bună poate completa foarte frumos un țesut vechi. Dar tocmai fiindcă vorbim despre o zonă protejată, în care fiecare volum nou va rămâne zeci de ani lângă casele vechi și lângă biserică, cred că merită să alegem soluția foarte atent.

Înainte să desenăm centrul, trebuie să înțelegem orașul

Aici cred că discuția despre Agora devine, de fapt, o discuție despre Cisnădie.

Nu cred că trebuie să așteptăm până când întreg orașul este „pus la punct” ca să ne ocupăm de centru. Dacă am proceda așa, probabil nu am mai începe niciodată. Un oraș nu ajunge într-o zi în punctul în care toate problemele sunt rezolvate și poți începe liniștit următorul proiect.

Dar este o diferență mare între a spune „rezolvăm mai întâi tot orașul” și a spune „înainte să luăm decizii importante pentru centru, trebuie să știm cum vrem să funcționeze orașul din jurul lui”.

Centrul poate foarte bine să fie locul de unde începem. Poate chiar să devină modelul pentru un standard mai bun de spațiu public. Dar atunci trebuie să știm și în ce direcție mergem mai departe.

Cisnădia funcționează încă pe PUG-ul aprobat în 2015 și prelungit în 2025. Între timp, orașul s-a schimbat enorm. Cartierul Arhitecților a crescut, relația cu Sibiul este alta, traficul este altul, presiunea pe infrastructură este alta, iar felul în care oamenii folosesc orașul s-a schimbat și el.

Cred că noul PUG este locul în care ar trebui să facem și un exercițiu pe care Cisnădia îl merită de mult: să înțelegem orașul înainte să desenăm cum vrem să crească.

Ca să planifici un oraș precum Cisnădia, trebuie să înțelegi cum s-a format orașul și de ce arată așa: nucleul săsesc, străzile și parcelele istorice, relația cu biserica fortificată, dezvoltarea industrială și industria textilă, cartierele muncitorești, extinderile comuniste, transformările de după 1990, relația cu Cisnădioara și, mult mai recent, explozia Cartierului Arhitecților.

Toate etapele astea au lăsat urme în felul în care arată și funcționează Cisnădia de astăzi. Unele explică de ce avem anumite străzi înguste și fronturi compacte în centru, altele de ce anumite zone s-au dezvoltat în jurul industriei, iar cele mai recente explică o bună parte din problemele de trafic, infrastructură și servicii cu care ne confruntăm acum. Dacă nu înțelegem toate straturile astea, riscăm să tratăm problemele separat și să desenăm soluții pentru orașul de azi fără să înțelegem cum am ajuns aici.

Nu cred că trebuie să idealizăm Cisnădia anilor ’60 sau ’70 și cu atât mai puțin să încercăm să o reconstruim. Dar dacă ne uităm la orașul din perioada aceea, există ceva ce mi se pare că am pierdut între timp: o anumită coerență. Locuințele, industria, școlile, spațiile verzi și străzile erau gândite mai degrabă ca părți ale aceluiași oraș. Sigur că putem și trebuie să construim astăzi mult mai bine decât se construia atunci, dar uneori am ajuns să planificăm mult mai fragmentat: un cartier aici, o stradă dincolo, o investiție într-o parte și alta fără o legătură suficient de clară între ele.

Poate că nu trebuie să recuperăm Cisnădia de atunci, ci ceva din felul în care orașul era privit ca întreg. Iar pentru mine tocmai asta ar trebui să facă un PUG bun: să lege lucrurile între ele, nu doar să împartă teritoriul în zone în care se poate sau nu se poate construi.

De aceea, mi-aș dori ca în jurul noului PUG să nu fie doar urbaniști și proiectanți. Aș vrea să avem și istorici, arhitecți și specialiști în patrimoniu, peisagiști, specialiști în mobilitate, mediu și economie, dar și oameni care cunosc memoria orașului: comunitatea săsească, oameni care au lucrat în industria textilă, proprietari de case vechi și oameni care au trăit diferitele etape prin care a trecut Cisnădia.

Niciun primar și niciun arhitect nu are cum să știe singur toate lucrurile astea și nici nu trebuie. Rolul unei administrații bune este și să știe pe cine aduce la masă atunci când ia decizii care vor rămâne mult după ce un mandat s-a încheiat.

Pentru că, până la urmă, un PUG bun nu ar trebui să ne spună doar unde mai putem construi. Ar trebui să ne ajute să înțelegem ce merită păstrat, ce poate fi recuperat, unde putem crește și cum putem face toate astea fără să pierdem ceea ce face Cisnădia diferită de alte orașe.

Și aici se leagă și restul orașului. Nu putem avea trotuare accesibile doar în centru, arbori plantați corect doar în anumite zone, suprafețe permeabile doar în centrul istoric și o logică bună a spațiului public doar până la marginea proiectului. Standardul acesta ar trebui dus treptat și în restul Cisnădiei: în jurul școlilor, pe străzile pe care merg oamenii zilnic, în parcuri, în cartiere și în zonele comerciale.

Nu cred că tot orașul trebuie să arate la fel. Cartierul Arhitecților are alte nevoi decât centrul istoric, iar o zonă industrială are alte nevoi decât o stradă de case. Dar ar trebui să existe aceeași grijă pentru lucrurile de bază: să poți merge pe trotuar, să ai traversări sigure, arborii să aibă unde să crească, infrastructura să fie făcută înainte de pavaj, spațiul public să fie întreținut, persoanele cu dizabilități să poată circula și să existe o idee coerentă despre cum ne deplasăm prin oraș.

Agora poate fi începutul unei schimbări mai mari, nu o insulă frumoasă în mijlocul acelorași probleme.

Cum aș face eu

Mi-ar plăcea ca înainte să existe un proiect definitiv să existe o consultare publică adevărată. Nu doar pentru că legislația urbanismului vorbește deja despre participarea publicului. Chiar dacă n-ar exista nicio obligație legală, tot mi s-ar părea firesc.

Pentru mine, o administrație care își consultă comunitatea înainte să ia deciziile importante nu este o administrație slabă sau nesigură. Din contră. Mi se pare o dovadă de maturitate, transparență și încredere.

Și aici fac o diferență care cred că este importantă. Dacă publicăm randările și întrebăm oamenii dacă le plac, îi informăm. Consultarea începe atunci când încă există lucruri care pot fi schimbate.

Oamenii care locuiesc în centru văd anumite probleme. Comercianții văd altele. Cei care vând în piață au alte nevoi. Un părinte care merge zilnic cu copilul pe jos vede traseele în alt fel decât cineva care trece doar cu mașina. O persoană în scaun rulant vede bariere pe lângă care majoritatea dintre noi trecem fără să le observăm. Un arhitect, un urbanist sau un specialist în patrimoniu poate vedea riscuri pe care noi, ceilalți, nu avem de unde să le vedem.

Asta nu înseamnă că administrația trebuie să facă tot ce cere fiecare. Nici nu ar putea, pentru că unele interese se contrazic. Dar tocmai de aceea este utilă discuția: să știm toate problemele înainte să alegem soluția și, la final, administrația să poată explica simplu ce a preluat, ce nu a putut prelua și de ce.

După etapa asta, eu chiar cred că un proiect atât de important ar merita un concurs de soluții. Nu pentru cea mai spectaculoasă randare, ci pentru șansa de a pune pe masă mai multe răspunsuri la aceeași problemă. S-a făcut și în România, inclusiv foarte aproape de noi, la Sibiu, pentru regenerarea zonei Pieței Cibin. Brașovul a făcut concurs pentru Piața Sfatului, iar alte orașe au folosit același instrument pentru zone centrale importante.

Dar nici concursul nu face minuni dacă tema este prost pusă. Dacă cerem „o piață frumoasă”, probabil vom primi mai multe variante de piață frumoasă. Dacă spunem însă că proiectul trebuie să rezolve împreună traficul, patrimoniul, accesibilitatea, piața agroalimentară, economia, locuirea, apele pluviale, clima și viața de zi cu zi, atunci avem șansa să alegem între soluții care răspund cu adevărat orașului.

Dacă ar fi să aleg eu ordinea, n-aș începe nici cu pavajul, nici cu randarea. Aș începe prin a mă uita la oraș: cum circulăm astăzi, unde ajunge traficul dacă îl scoatem din centru, ce infrastructură avem și ce trebuie refăcut, ce vrem să protejăm și, mai ales, cum vrem să funcționeze centrul.

Apoi aș pune la aceeași masă toate perspectivele astea și, din ele, aș construi o temă serioasă de proiectare. Abia după aceea aș căuta cea mai bună soluție, ideal printr-un concurs.

Și aș încerca să rezolv lucrurile în ordinea în care nu trebuie să ne întoarcem peste doi ani să stricăm ce tocmai am făcut: întâi rețelele și apele pluviale, apoi ceea ce se vede la suprafață; întâi traseele și mobilitatea, apoi restricțiile de trafic; întâi să știm cum trebuie să funcționeze piața, apoi să hotărâm unde o mutăm.

Iar când centrul ar fi gata, nu aș considera că proiectul s-a încheiat. Aș urmări ce a funcționat, ce nu a funcționat și ce putem învăța din el.

Unul dintre lucrurile pe care mi-aș dori foarte mult să le vedem în Agora este accesibilitatea. Și, din nou, nu doar în Agora. Mi se pare absurd să facem o piață impecabil accesibilă dacă o persoană în scaun rulant nu poate ajunge până la ea. Accesibilitatea trebuie privită ca o rețea, în tot orașul: trotuare continue, borduri coborâte corect, traversări sigure, suprafețe pe care poți circula, acces în instituții și locuri în care un om în vârstă se poate opri să se odihnească.

De fapt, cred că un test foarte simplu pentru un spațiu public este să te întrebi dacă un copil, un vârstnic și o persoană cu mobilitate redusă îl pot folosi singuri și în siguranță. Dacă răspunsul este da, probabil că spațiul funcționează bine și pentru restul dintre noi.

La fel aș privi și locuirea. Noi vorbim mult despre cum aducem oamenii în centru, dar aici sunt deja oameni. Centrul nu trebuie să devină un loc în care se țin evenimente, se fac fotografii și se beau cafele, în timp ce viața celor care locuiesc aici devine mai complicată. Accesul la case, aprovizionarea, parcarea riveranilor, colectarea deșeurilor, zgomotul și infrastructura sunt lucruri banale, dar exact din lucrurile banale este făcută viața de zi cu zi.

Și mai este patrimoniul. Îmi place foarte mult când spunem că trebuie păstrate casele vechi. Numai că e mult mai ușor să spui asta când nu e casa ta. Când ești proprietar, apar costurile, avizele, tâmplăria făcută într-un anumit fel, materialele potrivite și lucrările care adesea costă mai mult decât o reparație obișnuită.

Dacă vrem ca proprietarii să păstreze ceea ce face centrul valoros, cred că administrația trebuie să fie și partener, nu doar instituția care spune ce este permis și ce nu. Putem avea ghiduri simple pentru intervenții, consiliere, exemple de bune practici și, acolo unde este posibil, inclusiv programe de sprijin pentru fațade sau pentru elementele valoroase.

Patrimoniul este proprietate privată în multe cazuri, dar imaginea orașului pe care o construiește acel patrimoniu este un bun de care ne bucurăm toți. Așa că mi se pare firesc ca și orașul să-i ajute pe cei care îl păstrează.

Un centru frumos nu e suficient

Poate aici este partea care mă preocupă cel mai mult. Mi-ar plăcea să avem o piață frumoasă, dar nu mi-ar ajunge.

În momentul de față sunt puține motive pentru care un om să vină în centrul Cisnădiei și să rămână aici câteva ore. Putem pune cel mai frumos pavaj din lume, dar dacă după ora cinci nu mai ai mare lucru de făcut, centrul se va goli în continuare.

Un centru viu are nevoie de lucruri foarte obișnuite: o cafenea, o brutărie, un restaurant, magazine mici, servicii, un atelier, o piață bună, cultură, evenimente, copii și oameni care stau pur și simplu la o masă. Are nevoie de partere deschise spre stradă și de clădiri care sunt folosite.

Nu cred că Primăria trebuie să deschidă cafenele sau magazine. Dar poate crea condițiile în care cineva să creadă că merită să investească acolo. Un spațiu public bun, clădiri îngrijite, acces, reguli previzibile, evenimente și suficienți oameni care folosesc centrul pot produce în timp și investiție privată.

Poate merită să vorbim inclusiv despre spațiile goale și clădirile nefolosite. Unele pot avea utilizări temporare, pot găzdui mici afaceri, evenimente, ateliere sau proiecte comunitare. Un centru în care pavajul este impecabil, dar obloanele sunt trase, nu devine viu doar pentru că arată bine în fotografii.

Pentru mine, aici se vede dacă proiectul este cu adevărat regenerare. Nu când se schimbă cum arată locul, ci când începe să se schimbe felul în care este folosit.

La partea de verdeață am o mică obsesie, recunosc, pentru că avem deja experiența din 2013. În proiect apar arbori și mă bucur, dar eu nu aș număra câți arbori sunt în randare. Aș vrea să știu dacă pot deveni arbori mari. Au suficient pământ pentru rădăcini? Au apă? Sunt specii potrivite? Vor produce umbră acolo unde avem nevoie de ea? Cine îi îngrijește în primii ani și cine îi înlocuiește dacă nu supraviețuiesc?

Într-o vară tot mai fierbinte, copacul nu mai este doar decor. Este infrastructură.

La fel sunt suprafețele permeabile și gestionarea apei de ploaie. Dacă tot desfacem străzi și piețe, mi se pare momentul în care trebuie să rezolvăm și ceea ce se află dedesubt. Nu vreau să terminăm un proiect frumos și peste doi ani să spargem din nou pavajul pentru o conductă. Și nici să construim un spațiu care arată superb primăvara, dar devine o tavă fierbinte în iulie.

Cisnădia are deja proiecte în care se vorbește despre infrastructură verde-albastră, suprafețe permeabile și gestionarea apelor pluviale. Nu pornim de la zero. Important este să ducem aceeași logică și aici.

Mai există însă o limită foarte concretă a oricărei viziuni: banii.

Investiția din 2013 ne arată că și atunci centrul a cerut un efort financiar important. Agora Heltau este însă mult mai amplă. Dacă vorbim serios despre străzi, infrastructură, rețele, apă pluvială, vegetație, patrimoniu, mobilitate, piață agroalimentară și poate clădiri noi, vorbim despre o investiție pe care Cisnădia nu o poate duce, realist, dintr-un singur buget anual.

Fondurile europene vor fi, probabil, foarte importante. Dar aici mi se pare esențial să nu inversăm ordinea lucrurilor. Nu aș vrea să desenăm orașul în funcție de ce cheltuieli sunt eligibile într-un ghid de finanțare deschis într-un anumit an. Întâi trebuie să știm ce avem de făcut, de ce avem nevoie și în ce ordine, iar apoi să construim finanțarea în jurul acelei viziuni.

Poate că Agora nici nu trebuie făcută toată deodată. Un proiect bun poate fi împărțit în etape, cu surse diferite de finanțare. Important este ca fiecare etapă să fie parte din același plan și să nu ajungem să facem astăzi ceea ce putem finanța, iar peste trei ani să desfacem sau să schimbăm ceea ce tocmai am construit fiindcă a apărut un alt program.

Banii sunt o limită reală și trebuie să fim realiști în privința lor. Dar realismul financiar nu înseamnă să renunți la viziune, ci să știi unde vrei să ajungi, să construiești în etape și să pui investițiile într-o ordine care are sens. Altfel riscăm să plătim de mai multe ori pentru aceleași lucruri.

Cred că aproape toți facem același lucru când mergem în străinătate. Ajungem într-un orășel din Austria sau Germania ori într-un oraș din Olanda sau Danemarca și spunem imediat: „Uite cât e de curat”, „uite ce bine și-au păstrat casele”, „uite câți copaci au”, „uite ce frumos e centrul”.

Și eu fac asta.

Numai că mi-am dat seama că noi, ca turiști, vedem doar rezultatul. Nu vedem anii de planificare care au fost înainte, studiile de trafic, discuțiile cu oamenii, regulile aplicate consecvent, bugetele de întreținere, grija pentru arbori sau toate compromisurile făcute până s-a ajuns acolo.

În multe dintre orașele pe care le admirăm, o piață nu este gândită separat de străzile din jur. Spațiul public, transportul, patrimoniul, locuirea, economia, clima și accesibilitatea sunt privite împreună. Iar proiectul nu se termină în ziua inaugurării.

Poate că asta admirăm, de fapt, atunci când spunem că „la ei se poate”. Nu doar frumusețea, ci coerența. Faptul că multe decizii mici sunt luate ani la rând în aceeași direcție.

Nu vreau să facem Cisnădia să arate ca Viena sau ca un orășel austriac. Ar fi chiar păcat. Cisnădia trebuie să arate ca Cisnădia, cu istoria ei săsească, cu industria textilă, cu biserica, străzile și casele ei. Heltau n-ar trebui să rămână doar un nume frumos pus proiectului.

Și aici ajung la ceva mai puțin spectaculos, dar fără de care toate celelalte pot deveni inutile: întreținerea.

Orice randare arată extraordinar în ziua zero. Copacii sunt verzi, pavajul este curat, mobilierul este nou și toate luminile funcționează. Eu aș vrea însă să văd proiectul și în anul zece.

Au crescut arborii? A scăzut traficul de tranzit sau doar s-a mutat pe alte străzi? Au apărut afaceri noi? Sunt mai puține spații goale? Folosesc oamenii centrul și seara? Pot persoanele cu dizabilități să circule? Sunt mulțumiți cei care locuiesc aici? Funcționează sistemul de apă pluvială? Cum arată pavajul? Cine repară ce se strică și cine are grijă de tot ce am construit?

Pentru mine, astea spun dacă un proiect de regenerare a reușit. Nu fotografia de la inaugurare.

Eu vreau Agora Heltau. Mi-ar plăcea foarte mult un centru cu mai puține mașini, cu arbori mari și umbră, cu oameni care ies la o cafea, cu copii care se pot deplasa în siguranță, cu o piață care funcționează, cu magazine mici, case îngrijite și Biserica Evanghelică pusă cu adevărat în valoare.

Mi-ar plăcea ca oamenii care locuiesc aici să simtă că viața lor s-a îmbunătățit. Mi-ar plăcea ca un om în scaun rulant să poată ajunge până aici și să poată folosi centrul fără să aibă nevoie permanent de ajutor. Mi-ar plăcea ca proprietarii caselor vechi să simtă că orașul îi ajută să păstreze patrimoniul, nu doar le cere să-l păstreze. Și mi-ar plăcea ca cineva care ajunge pentru prima dată în centru să simtă că este în Cisnădie, nu într-o amenajare generică pe care am putea-o muta în orice oraș.

Poate că aici este, până la urmă, diferența dintre a crește și a deveni mai mult oraș. Un oraș nu este doar suma clădirilor construite în el și nici numărul oamenilor care locuiesc în interiorul unei limite administrative. Este felul în care toate lucrurile astea se leagă între ele: cum ajungi de acasă la școală, în centru sau la serviciu, dacă poți merge pe jos, dacă ai unde să stai, dacă există servicii aproape, dacă spațiile publice sunt folosite, dacă zonele noi sunt legate de cele vechi și dacă orașul are, în ciuda tuturor schimbărilor, o direcție comună.

Cisnădia a crescut. Asta se vede cu ochiul liber. Cred că următoarea provocare este să facem ca toate bucățile ei să funcționeze mai mult ca un singur oraș.

Faptul că în 2013 încercam deja să răspundem multora dintre problemele despre care vorbim și astăzi ar trebui, cred, să ne dea puțin de gândit.

Nu cred că lecția este că atunci s-a făcut totul prost. Cred că lecția este că regenerarea unui oraș nu se face o dată la 13 ani, când schimbi pavajul. Se face în fiecare zi, prin felul în care planifici, construiești, întreții, protejezi și repari.

De aceea sper ca Agora Heltau să nu fie doar următoarea reamenajare a Pieței Revoluției. Dacă tot avem ocazia asta, mi-ar plăcea să avem o ambiție ceva mai mare: să facem un centru care arată bine, sigur, dar mai ales unul în care se trăiește bine, care funcționează bine și care, peste 20 sau 30 de ani, încă este verde, viu și îngrijit.

Și mi-ar plăcea ca de acolo să continuăm.

Pentru că poate asta ar fi, de fapt, cea mai bună moștenire a proiectului Agora Heltau: nu doar un centru mai frumos, ci începutul unui mod mai bun de a face orașul.