De ce încep oamenii să nu mai creadă în democrație

Cifrele din sondajul publicat de Cristian Andrei și Agenția de Rating Politic nu ne spun neapărat ceva ce nu știam, dar conturează destul de bine o stare pe care o simțim de ceva vreme.

72% dintre respondenți cred că România merge într-o direcție greșită. Doar 54% spun că au multă sau foarte multă încredere în medici, 49% în profesori, 27% în primăria lor, 16% în presă și mai puțin de 8% în influenceri.

Totuși, pe măsură ce citeam rezultatele, mi-am dat seama că nu acestea sunt cifrele care mă îngrijorează cel mai mult.

Când și adevărul începe să aibă culoare politică

Mai grav mi se pare faptul că încrederea a ajuns să fie filtrată politic.

Votanții partidelor nu diferă doar în privința taxelor, a guvernării sau a reformelor. Se raportează diferit inclusiv la medici, presă și siguranța vaccinurilor.

Încrederea ridicată în presă este de 30,2% în rândul votanților USR și de aproximativ 10% în rândul votanților AUR și al celor nehotărâți. În cazul siguranței vaccinurilor, diferența este și mai mare: de la 91,6% în rândul votanților USR la aproximativ 48% în rândul votanților AUR și al nehotărâților.

Asta nu înseamnă că opțiunea politică stabilește automat ce crede fiecare om și nici că sondajul demonstrează o relație de cauză și efect. Dar asocierea este prea puternică pentru a fi ignorată.

Într-o societate democratică este absolut firesc să avem păreri diferite despre cum ar trebui condusă țara.

Devine însă mult mai grav atunci când nu mai avem aceleași repere după care stabilim ce este adevărat.

Când credibilitatea unui medic, a unui jurnalist sau a unui expert ajunge să depindă de tabăra în care este așezat, nu ne mai contrazicem doar asupra soluțiilor. Ajungem, practic, să trăim în realități diferite, în care aceeași informație poate fi considerată adevăr sau manipulare în funcție de cine o spune.

Iar fără o minimă realitate comună, orice discuție serioasă despre ce avem de făcut devine aproape imposibilă.

Nu mai contează atât argumentul, cât identitatea celui care îl aduce.

Și atunci apare tentația unei „ieșiri”

Tot astăzi, Remus Ștefureac a publicat rezultatele unui sondaj INSCOP. Iar puse lângă această criză de încredere, cifrele sunt greu de trecut cu vederea.

47,2% dintre respondenți spun că democrația este de preferat, chiar dacă presupune mai multe conflicte și dezbateri. Aproape la fel de mulți, 46,3%, spun că ar putea prefera un regim mai puțin democratic dacă acesta ar face lucrurile să funcționeze mai bine și ar aduce mai multă stabilitate.

În același timp, 60,6% spun că este mai important ca puterea să fie controlată democratic, chiar dacă deciziile sunt luate mai lent.

Tocmai tensiunea dintre aceste răspunsuri mi se pare importantă.

Nu cred că ele înseamnă că aproape jumătate dintre români își doresc, în mod conștient, un regim autoritar sau că oamenii vor pur și simplu mai puțină libertate.

Eu citesc aici mai degrabă oboseală și neputință.

Oameni care văd că abuzurile se fac la vedere, că regulile se aplică diferit în funcție de cine ești și că mecanismele care ar trebui să țină puterea sub control nu funcționează întotdeauna așa cum ar trebui.

Cred că mulți oameni trăiesc astăzi un sentiment de captivitate.

Te uiți în stânga și în dreapta și nu mai vezi instituția care să oprească abuzul, partidul în care să te regăsești, presa pe care să o mai crezi sau mecanismul prin care lucrurile s-ar putea schimba cu adevărat.

Nu este doar nemulțumire și nici simplă apatie.

Este senzația că, indiferent încotro te întorci, ajungi în același loc.

Aici cred că este pericolul

Când abuzurile nu sunt oprite la timp, iar răspunderea apare rar sau deloc, se instalează sentimentul că nimeni nu mai poate schimba nimic.

Iar atunci nu mai cauți neapărat o ideologie.

Cauți o ieșire.

Nu neapărat pentru că îți dorești mai puțină libertate, ci pentru că nu mai vezi o cale credibilă în interiorul sistemului pe care îl ai.

Și tocmai aici mi se pare că apare cel mai mare risc: din faptul că regulile și mecanismele de control nu funcționează cum ar trebui, putem ajunge să credem că problema sunt tocmai regulile și controlul.

Că dezbaterea ne încurcă.

Că separarea puterilor ne încetinește.

Că instituțiile independente sunt o piedică.

Că ar fi mai simplu dacă cineva ar veni și „ar face ordine”.

Dar o democrație care funcționează prost nu se repară cu mai puțină democrație. Se repară făcând instituțiile să funcționeze, aplicând regulile și reconstruind, încet, încrederea că ele chiar contează.

Pericolul nu este că unii dintre noi ne-am trezit peste noapte antidemocrați.

Pericolul este că am început să credem că altfel nu se mai poate.