Despre oameni transformați în ținte

Am vrut să scriu despre interzicerea Marșului Pride de la Oradea. Apoi am văzut ce s-a întâmplat la Berlin.

Și, sincer, am rămas cu senzația că orice aș spune este deja prea puțin în fața realității în care am ajuns să trăim.

Ce mai poți spune?

Că oamenii sunt egali? Că drepturile nu ar trebui să depindă de cine ești, pe cine iubești, în ce familie te-ai născut, ce etnie ai, ce religie ai sau dacă ai o dizabilitate? Că nimeni nu ar trebui umilit, exclus, amenințat ori atacat pentru simplul fapt că există?

Toate lucrurile astea au fost spuse. De mii de ori. Sunt scrise în constituții, în legi, în convenții și în toate discursurile despre democrație și demnitate umană.

Și totuși, suntem tot aici.

Mereu altcineva trebuie să demonstreze că aparține

Romii sunt încă obligați să demonstreze că nu sunt prejudecata pe care ceilalți au pus-o deja asupra lor.

Maghiarii, sașii, aromânii și oamenii care aparțin multor altor minorități etnice sunt încă priviți uneori ca fiind mai puțin români, de parcă limba, numele, cultura sau istoria familiei lor le-ar da mai puțin dreptul să aparțină acestui loc.

Evreii sunt în continuare ținta teoriilor conspiraționiste și a unei uri pe care Europa ar fi trebuit să învețe de mult să o recunoască.

Persoanele cu dizabilități trebuie încă să lupte pentru lucruri care ar trebui să fie normale: să poată intra într-o instituție, într-o școală sau într-un mijloc de transport.

Migranții și refugiații sunt transformați în amenințări înainte ca cineva să le cunoască povestea. Minoritățile religioase sunt privite cu suspiciune sau ca fiind mai puțin „de-ale noastre”.

Iar persoanele LGBTQ trebuie să explice, iar și iar, că existența lor nu atacă familia, copiii, credința sau societatea.

Și mă întreb, sincer: cum puteți trăi cu atâta ură și cu atâta răutate în voi?

Vă face să vă simțiți mai buni? Mai puternici? Mai morali?

Ce câștigați din faptul că alți oameni trăiesc cu frică, sunt obligați să se ascundă sau să își apere, iar și iar, dreptul de a trăi liberi și în siguranță?

E pur și simplu absurd că, în 2026, încă trebuie explicat că nimeni nu valorează mai puțin pentru că este diferit.

Nu este doar despre Pride

Nu este doar despre Pride. Este despre felul în care oameni care nu sunt cu nimic mai puțin oameni decât mine sau decât tine sunt transformați în ținte politice, în pericole inventate, în subiecte de campanie sau în vinovați de serviciu.

Și mai este despre cât de ușor se construiește ura și cât de greu mai poate fi oprită după ce devine acceptabilă.

Începe cu o glumă. Cu o etichetă. Cu un „noi” și un „ei”. Cu ideea că unii oameni sunt prea diferiți, prea vizibili sau că cer prea mult doar pentru că vor aceleași drepturi și aceeași siguranță ca ceilalți.

Apoi apar politicienii care descoperă că frica și resentimentul pot aduce voturi. Apar oamenii care spun că nu îi privește. Apar cei care aleg să tacă pentru că ținta este, deocamdată, altcineva.

Și, încet-încet, lucruri care ar fi trebuit să ne revolte încep să ni se pară normale.

Cred că asta mă sperie cel mai mult: nu doar ura, ci obișnuința cu ea.

Să nu ajungem să trecem mai departe

Toate cuvintele îmi par acum insuficiente. Dar scriu pentru că nu vreau să ajungem să tăcem doar pentru că ne-am obișnuit.

Nu vreau ca fiecare atac, fiecare umilință și fiecare drept pus sub semnul întrebării să devină încă o știre peste care trecem.

Și nu vreau să acceptăm că „așa e lumea acum”.

O societate nu devine mai bună doar pentru că își scrie valorile frumos în legi și constituții. Devine mai bună atunci când le apără și atunci când este greu, când persoana vizată este diferită de noi și când ar fi mult mai comod să nu spunem nimic.

Pentru că, până la urmă, nu este doar despre Pride.

Este despre ce fel de societate vrem să fim și despre cât de ușor acceptăm ca drepturile altcuiva să devină negociabile.

Iar mie mi se pare îngrozitor că încă suntem aici.