Și dacă problema e că tot așteptăm salvatori?

În ultima vreme am simțit multă dezamăgire.

Nu din aceea care te face să te cerți cu lumea sau să trântești uși, ci o dezamăgire mocnită, care apare atunci când lucrurile în care ai crezut încep să arate altfel decât ți le-ai imaginat.

Ieri, pentru prima dată în aproape zece ani de când mă implic civic și politic, mi-a trecut prin cap un gând care m-a speriat:

Poate chiar toți sunt la fel.

Și m-a speriat tocmai pentru că nu vreau să cred asta.

În anii ăștia am văzut multe. Oameni buni și oameni oportuniști. Oameni curajoși și oameni care au cedat prea ușor. Oameni care au promis una și au făcut alta.

Am auzit multă vorbă frumoasă despre principii și valori, dar am văzut și destule momente în care, atunci când a venit timpul ca ele să fie respectate, au apărut explicații, scuze sau interese mai importante.

Și cred că aici e una dintre cele mai grele părți: ce faci cu dezamăgirea asta?

Când începi să crezi că nu mai are rost

E foarte ușor, când obosești, să spui că nu mai are rost. Că oricum nu se schimbă nimic. Că oamenii sunt toți o apă și-un pământ. Că mai bine îți vezi de viața ta și lași totul baltă.

Recunosc că mi-e tot mai greu, uneori, să văd luminița de la capătul tunelului. Mi-e greu să mai am același entuziasm, aceeași energie și aceeași încredere că lucrurile pot fi făcute altfel.

Dar poate că tocmai aici trebuie să mă opresc puțin și să mă întreb ce am de învățat din toate astea.

Poate am pus, de prea multe ori, prea multă speranță într-un singur om.

Poate am așteptat să vină cineva care să facă ordine, să repare, să arate drumul, să fie mai bun, mai curajos, mai drept, mai curat. Și când omul acela dezamăgește, parcă se rupe ceva și în tine.

Poate că problema este că tot căutăm salvatori

Poate răspunsul este să nu mai pun toată încrederea într-un om, oricât de bine vorbește, oricât de mult îmi place sau oricât de tare vreau să cred în el.

Oamenii trebuie sprijiniți când fac bine, dar și întrebați, verificați și opriți atunci când greșesc.

Mai ales când sunt „ai noștri”.

Pentru mine, politica bună nu începe cu un om care promite că salvează tot.

Începe cu oameni care țin la reguli chiar și atunci când regulile îi încurcă. Și care arată asta mai ales atunci când îi costă ceva: o funcție, o relație, un avantaj sau liniștea de moment.

Cu oameni care spun adevărul chiar și atunci când adevărul nu le convine. Cu oameni care nu își schimbă valorile după cum bate vântul. Cu oameni care au suficientă smerenie încât să înțeleagă că puterea nu este a lor, că nu li se cuvine și că le-a fost dată pentru o vreme ca să facă ceva bun cu ea.

Poate că avem nevoie mai puțin de oameni în care să credem orbește și mai mult de reguli, instituții și comunități suficient de sănătoase încât să nu depindă de bunăvoința unui singur om.

Ce faci cu speranța când ești dezamăgit

Poate speranța nu e mereu ceva mare și luminos.

Poate uneori este doar faptul că, deși ești dezamăgit, alegi să nu te acrești de tot. Alegi să nu renunți la ceea ce crezi. Alegi să nu spui „asta e” și să treci mai departe ca și cum nu contează.

Să continui să pui întrebări.

Să continui să ceri explicații.

Să susții oamenii atunci când fac bine și să îi critici atunci când nu o fac, fără să transformi nici sprijinul, nici dezamăgirea în loialitate oarbă sau ură.

Nu știu dacă peste ceva timp voi privi lucrurile altfel.

Poate da.

Dar momentan cred că lecția pe care încerc să o învăț este asta: să nu mai caut salvatori, fără să renunț la speranță.

Pentru că încă mai contează.