Un an de mandat. Și încă multe întrebări

Mi-am făcut oleacă de timp și am ascultat conferința de presă a primarului Cisnădiei, la un an de mandat.

Și mi-a venit în minte o expresie pe care o folosea profesoara mea de română în liceu, când ne arăta documentare despre comunism: limbaj de lemn.

Când asculți pe cineva și ai impresia că vorbește frumos, dar, la final, rămâi cu foarte puține lucruri concrete.

Cam așa am rămas și după conferința asta.

M-aș fi așteptat la un dialog real despre primul an de mandat:

ce s-a făcut;
ce nu s-a făcut;
ce a mers prost;
ce s-a blocat;
ce urmează.

În schimb, am auzit foarte mult despre „greaua moștenire”, „demararea procedurilor”, proiecte „în fază de...” și „standarde europene”.

Da, e bine că se lucrează mai ordonat, că se fac studii, se parcurg etape legale și se respectă proceduri.

E o schimbare față de trecut și trebuie recunoscută.

Dar hai să fim sinceri: asta este normalitatea. Nu poate fi, în sine, o realizare.

Oamenii nu trăiesc din „faze” și „studii”. Trăiesc pe străzi neasfaltate, duc copiii la școală în alt oraș și așteaptă soluții.

Cât timp mai poate fi invocată „greaua moștenire”?

Este adevărat că administrația trecută a lăsat în urmă probleme mari, ani de neglijență și proiecte prost făcute sau neterminate.

Dar după un an nu mai poți guverna numai din trecut.

Oamenii nu te-au ales ca să le explici permanent cât de rău ai găsit lucrurile. Te-au ales ca să le faci mai bine.

Și cred că aici începe să se vadă diferența dintre politică și administrație: e ușor să explici cine este de vină. Mult mai greu este să arăți ce faci tu ca să rezolvi problema.

Cartierul Arhitecților și un răspuns care ridică alte întrebări

La un moment dat, un jurnalist l-a întrebat pe primar unde va fi construită creșa și grădinița din Cartierul Arhitecților.

M-a bufnit puțin râsul, pentru că despre terenul respectiv se discută de ani buni.

Dar mi-a trecut repede când am auzit răspunsul.

Primarul a vorbit despre terenul primit de la dezvoltator, despre ceea ce a numit o „donație otrăvită” și despre legătura acesteia cu PUZ-ul din zonă. A spus, printre altele:

„Am vorbit cu oamenii, rămâne așa. Noi ne ținem de cuvânt și noi și ce a decis administrația anterioară. Planul de urbanism respectiv, dânșii îl vor face așa cum a fost stabilit, iar terenul este al primăriei și vom construi acolo.”

Aici am rămas cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

PUZ-ul aprobat prevedea:

1.271 de apartamente;
41 de blocuri.

Ulterior, dezvoltatorul a cerut modificări care ar fi dus la:

1.368 de apartamente;
38 de blocuri;
modificarea unor indicatori;
mai puține locuri de parcare.

Propunerea respectivă nu a fost aprobată.

Atunci ce înseamnă exact „rămâne așa”?

Și ce înseamnă că „planul de urbanism îl vor face așa cum a fost stabilit”?

Cu indicatorii din PUZ-ul aprobat?

Cu cei solicitați ulterior?

Sau cu cele aproximativ 1.700 de unități despre care vorbește primarul?

Nu este un detaliu.

Mai există și clauza din donația terenului, potrivit căreia, dacă investiția publică nu este realizată în termenul stabilit, există riscul revenirii terenului către dezvoltator.

Aici aș fi vrut să aud foarte concret ce face administrația pentru a proteja interesul orașului.

Nu doar că „a vorbit cu oamenii”.

Când vorbim despre terenuri publice, PUZ-uri, investiții și obligații contractuale, lucrurile trebuie explicate prin acte, termene și decizii administrative.

Și mai lipsește o întrebare mare: utilitățile.

Cum vor fi construite creșa, grădinița și, ulterior, școala într-o zonă în care infrastructura de apă și canalizare este încă o problemă majoră?

Cine va suporta costurile?

Asta mi se pare mult mai important decât orice formulare despre „standarde europene”.

Întrebările care n-au venit

Poate partea care m-a surprins cel mai mult la conferință a fost cât de puține întrebări incomode au existat.

Eu aș fi vrut să aud, de exemplu:

Unde este creșa promisă pentru 2025 și școala gimnazială anunțată pentru 2026 în Cartierul Arhitecților?
Cum vor fi construite, având în vedere problema utilităților din zonă?
Ce s-a întâmplat concret la podul de pe strada Cetății și de ce lucrările au continuat după apariția problemelor de execuție?
Cum sunt selectate firmele care primesc contracte importante de infrastructură și ce experiență li se cere?
Cum gestionează administrația situațiile în care în jurul unor firme contractate există legături politice care pot ridica întrebări de integritate sau de percepție publică?
Va exista o consultare publică reală pentru proiectul „Culoarul de Argint” dintre Cisnădie și Cisnădioara?

Și ar mai fi fost multe.

Presa locală și banii pentru „informare”

În acest context, cred că merită discutată și relația financiară dintre administrație și presa locală.

Primăria alocă anual aproximativ 100.000 de lei pentru servicii de informare și promovare în presa locală, deși are propriul site, pagină de Facebook și alte canale de comunicare.

Întrebat despre aceste cheltuieli, primarul a spus, în esență, că:

nu este vorba despre 100.000 de euro, ci despre aproximativ 100.000 de lei;
administrația nu „cumpără presă”, ci informează cetățenii;
suma este mai mică decât în anii anteriori.

Nu spun că existența unui contract cu presa dovedește că jurnaliștii nu pun întrebări din cauza lui.

Dar cred că există o problemă legitimă de discutat atunci când instituția pe care presa locală ar trebui să o urmărească și să o chestioneze este, în același timp, și clientul ei.

Mai ales când conferințele de presă ajung să semene mai degrabă cu prezentări decât cu momente în care administrația este pusă serios în dificultate.

Iar dacă obiectivul este informarea cetățenilor, eu una aș prefera să văd banii investiți într-o platformă publică în care să putem urmări lunar:

ce proiecte sunt în lucru;
cât costă;
cine le execută;
în ce stadiu se află;
ce întârzieri există;
de ce s-au blocat;
care este noul termen.

Asta ar fi informare.

Pentru unele lucruri „nu sunt bani”. Pentru altele sunt.

În același timp, oamenii cer, pe bună dreptate, asfaltarea unor străzi sau trotuare pe Stejarului, 1 Decembrie și în alte zone unde proiectele sunt deja prinse în buget.

Răspunsul este deseori același:

Să avem răbdare.

Nu se pot face toate peste noapte.

Nu mai sunt bani.

Și aici cred că avem dreptul să discutăm despre priorități.

În același an:

pentru Clubul Sportiv Măgura au fost alocate suplimentar 800.000 de lei, față de bugetul inițial;
pentru servicii de informare și promovare în presa locală vorbim de aproximativ 100.000 de lei;
Casa de Cultură a solicitat ulterior încă 230.000 de lei din buget.

La capitolul cultură, primarul a prezentat drept exemplu concertul Direcția 5/PetFest din Cisnădioara, despre care a spus că a costat aproximativ 10.000 de euro și că 80% din cheltuială a fost acoperită din încasările Casei de Cultură.

O lună mai târziu, Casa de Cultură a cerut însă suplimentarea bugetului cu 230.000 de lei.

Sportul este important.

Cultura este importantă.

Nu cred că un oraș trebuie să renunțe la ele ca să asfalteze străzi.

Dar bugetul înseamnă alegeri.

Și atunci când le spui oamenilor că pentru lucrările pe care le așteaptă nu mai sunt bani, este firesc ca ei să se uite și la lucrurile pentru care s-au găsit bani.

Nu discut dacă fiecare sumă, luată separat, este mare sau mică raportată la întregul buget.

Discut despre priorități.

Pentru că banii publici spun, până la urmă, foarte clar ce consideră o administrație important.

„Aveți răbdare” nu poate fi răspunsul la orice

Unele lucruri chiar nu se pot face peste noapte.

Dar răbdarea nu poate deveni răspunsul universal.

Dacă le ceri oamenilor răbdare, trebuie să le arăți și pentru ce așteaptă:

Ce proiect este în lucru?
Unde s-a blocat?
De ce?
Ce urmează?
Care este termenul?
Ce s-a schimbat față de planul inițial?

Oamenii pot înțelege întârzierile.

Mult mai greu înțeleg tăcerea.

Altfel, „aveți răbdare” începe să semene prea mult cu o formă politicoasă de a spune: nu mai întrebați.

Un an nu este suficient pentru toate. Dar este suficient pentru ceva.

Tot citesc că nu este corect să judecăm un primar după numai un an de mandat.

Într-o anumită măsură, sunt de acord. Nu poți repara în 12 luni tot ce s-a degradat în 16 ani. Nu poți termina toate proiectele. Nu poți rezolva peste noapte infrastructura, școlile, traficul și toate problemele acumulate.

Dar într-un an poți vedea:

cum gândește o administrație;
cum comunică;
cum reacționează când greșește;
cum răspunde când este criticată;
cum prioritizează banii;
cât de transparentă este;
dacă încearcă să construiască încredere sau doar imagine.

După primul an, eu văd o administrație mai atentă la proceduri decât cea din trecut.

Și este un lucru bun.

Dar văd și foarte multă comunicare despre proceduri și încă prea puține rezultate vizibile. Văd multe comunicate, multe imagini, multe proiecte „în fază de”.

Și încă prea puține răspunsuri clare la întrebările dificile.

Nu cred că trebuie să așteptăm patru ani pentru a putea spune asta.

Administrația publică nu este un film la care stăm cu floricelele în brațe până la final ca să vedem deznodământul.

Este o muncă în slujba oamenilor, plătită din bani publici, care trebuie urmărită, susținută atunci când lucrurile merg bine și criticată atunci când nu merg.

Pe parcurs.

A fi nou în funcție nu este o scuză pentru orice. Dar nici primul an nu este suficient pentru un verdict definitiv.

Este însă suficient ca să vedem direcția.

Iar după un an, „greaua moștenire” nu mai poate fi singura explicație.

La un moment dat, trecutul se termină și începe responsabilitatea prezentului.